Electorală – versuri Ioan Grigoraș

zzzzzzzz

Azi vreau să merg la vot și peste tine
Să pun ștampila cu cerneală mov,
Să tatuez cu litere aldine
Numele tău la mine în alcov.

Pe sânul stâng, știi că mă fascinează,
Să scriu cu litere de-o șchioapă VOT
Și să repet mai jos această fază
Pe fesele-amândouă, sub chilot.

Să fii a mea legislatura asta,
Te știu de mult, ești cel mai bun proiect,
Să ne iubim cât ne permite tasta,
În fiecare zi, fără prospect.

De vom simți că mai e loc de bine,
Și peste patru ani tot candidat
Să-mi fii și-am să votez din nou cu tine,
Să ne iubim aprins înc-un mandat.

Dovezi de iubire – versuri Liliana Trif & Ioan Grigoraș

zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

– Ce ploaie de îngeri, iubite, privește afară și vezi
Grădina e albă de semne, iar cerul ne-aduce dovezi
Că-n numele dragostei noastre se-ntoarce și vremea ‘napoi
Spre anii pierduți ai genezei. O toamnă-mpărțită la doi

E tot ce ne-așează-nainte prezentul, deci, hai la festin,
La cina aceasta de taină ne-om fi numai pâine și vin,
Te beau dintr-o cupă de aur, mă guști din tipsia de lut,
Ne suntem și viață și moarte sau poate sfârșit și-nceput…

Dar unde-s hotarele mele și unde ești tu mai precis,
Când noi suntem unul, și-acolo, în raiul cândva interzis?
Ce ploaie de îngeri, iubite, ce timp enigmatic și sfânt
E toamna aceasta târzie când îngerii cad pe pământ.

– Azi plouă cu îngeri, iubito, și ceru-mi trimite un semn
Că toamna e lungă, din sobă se-nalță mirosul de lemn,
Mai toarce din firul poveștii și spune-mi că iernile vin
Să-mi umple pocalul cu vise, când tu mă inviți la festin,

Te gust ca pe-o pâine-aburindă ce-abia a ieșit din cuptor,
Ești hrana ce-mi stâmpără foamea, și totuși, de tine mi-e dor,
Pereche-ntre viața și moarte, hotare-ntre cer și pământ,
Ne suntem mai mult decât poate să spună vreodat-un cuvânt.

Dar cine-ar putea să separe o inimă, cât de precis
Ar fi bisturiul acela? În raiul cândva interzis
Am fost rezidenți. Încă suntem… Privește afară și crezi!
Ce ploaie de îngeri, iubito! Și cerul ne-aduce dovezi!

Liliana Trif & Ioan Grigoraș

Mai dă-mi… – versuri Ioan Grigoraș & Liliana Trif

zzzzzzzz

– Mai dă-mi din toate câte-ascunzi sub bluză
Un dor s-alin… Cât mă consumă focul
Nu bănuiești nicicum, iubită muză,
În nopțile târzii schițez cu tocul

Portretul tău și desenez subțire
Conturul buzelor care mă-mbată,
Eu mai ating și-acum o amintire
Pe care vreau s-o mai trăiesc o dată.

Mai dă-mi din nopțile fierbinți și zile
Cu soarele la azimut, speranță,
C-am să străbat desculț atâtea mile
Cât să recuperez orice restanță.

– Mai dă-mi un timp să umplem iar hambarul
Cu roade dulci și fructe nepermise,
S-amestecăm absint în chihlimbarul
Ce curge din butoaiele cu vise,

Să ne-mbătăm sub trena de-ntuneric
A nopților ce încă-și scriu povestea
Pe glezna mea. Spectacolul feeric
Îl vom trăi, iar versurile-acestea

Care se-aștern pe catifeaua pielii
Ne vor plimba prin raiul pasiunii
Și-i vom plăti din nou tribut cernelii
Eliberând misterele din funii.

Ioan Grigoraș & Liliana Trif

certitudine – versuri liliana trif & ioan grigoraș

yyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyy

oarbă din naștere
trec pe străzi înțesate de lume ca și cum ar fi pustii
bastonul alb mă ajută să evit accidente
dar iubirea nu-i decât un accident care ni se întâmplă fără voie

ne-am ciocnit pe coridorul memoriei doar o secundă
vă rog să mă iertați
ți-am spus
mi-am așezat tot sufletul în această atingere
și camera s-a îngustat dintr-o dată
spațiul e insuficient pentru doi

te-ai lipit de trupul meu
într-o îmbrățișare nemaitrăită
și-am înțeles atunci că tu ești calea pe care voi merge cu ochii închiși
întotdeauna
***
am învățat să-ți descifrez conturul din memorie
formele îmi ating irisul degetelor ca alfabetul braille pe inițiați
niciun pericol să confund literele
să încurc sensul cuvintelor
sunt de nerepetat
unice ca și esențele care te compun

te recit cursiv fără pauze lungi între meridiane
doar așa pot trece prin toate emisferele
diferențele de fus orar pulsând de la andante la forte și invers
cât să-mi lase timp să te respir

te simt în fiecare moleculă
gura de oxigen care-mi alintă atriul
transformându-l în iatacul poeziei din noi

liliana trif & ioan grigoraș

Te-aștept cu verile promise – versuri Liliana Trif & Ioan Grigoraș

222222222222222222222222222222

– N-am înflorit destul, încă trăiesc în miezul unui mugur ce-și deschide
Anevoios misterul, dar gândesc că-n trupul meu cu mâinile fluide
Mai urcă seva nopților de mai și dorul tău, străine, fără țară,
Iar eu voi sta închis-aici sperând că va veni cândva o altă vară

Și-un soare blând mă va trezi din somn să-i facă loc, în văzul lumii, florii,
M-oi scutura de cețurile gri și voi scăpa din menghina ninsorii,
Tu lasă-ți mâna-ncet pe frunze, hai, și-o să-nțelegi că-n visul lung al iernii
Te-am așteptat, cu verile, să vii așa cum vin arhangheli la vecernii.

Iubirea mea, în orice amănunt ai fost prezent de dincolo de viață,
Te-am retrăit închisă-n muguri albi și m-am topit pe-a buzelor dulceață,
Iar dacă azi deschid anevoios petalele tu n-ai să știi cât doare
Absența ta, dar totuși, când m-atingi învăț să cred și mă transform în floare.

– E mult prea cald, în suflet niciun nor, în toamna asta blândă, deghizată
În anotimpul verde plin de flori și noi putem trăi încă o dată
Ca-n nopțile când savuram mister din cupa unei flori scăldate-n rouă
Și închideam în suflet veri fierbinți sub ceru-mpodobit de luna nouă.

Eu mă aplec spre buzele carmin și-ți tipăresc pe ele cu speranță
Un legământ, mai dulce-amărui, că-s anotimpul tău și tu o viață
Mă vei trăi albastru și intens ca Beethoven o amplă simfonie
Și amândoi vom deveni în timp metafora ce-mbrac-o poezie

Iubirea mea, în fiecare vis pășești desculță, goală, fără teamă
Că iernile ce vin dinspre apus vor cere poeziei noastre vamă
Știind că vin să-ți bat în poartă iar, cu verile promise, din ninsoare
Vor răsări magnolii pe Cibin și tu ai să renaști în strai de floare.

Liliana Trif & Ioan Grigoraș

Metaforă și vers – versuri Ioan Grigoraș & Liliana Trif

zzz

– Simt deseori cum ceasul vechi mă-mpunge cu minutarul lung exact în piept,
Cum mă străbat prin vene cai pursânge, nu pot să-i prind, să-i controlez și-accept
Să-i urmăresc pe linia subțire a orizontului din palma mea…
Mă duc călare uneori spre tine, iar alteori plutesc cu tine-n șea

Ca un copil pe care-l cheamă soarta spre țara de niciunde, de nicicând
Și simt atunci că mă-nflorești, iubire, te simt a mea în fiecare gând.
Urc deseori pe-o scară în spirală și-ți savurez culorile din mers
Ca-ntr-un poem cu rimă-mbrățișată în care-mi ești metaforă și vers.

Simt uneori amurgul cum te-alintă ca pe corola unei vechi minuni,
Cum stele te mângâie pe capă și tu în palma mică le aduni
Și faci din toate câte sunt pe lume, din toate noi ori cele ce-au murit,
O galaxie unde împreună vom fi curtați mereu de răsărit.

– Petrec ades cu ochii minții lumea și-nchid într-o icoană crucea mea
De-a-ți fi mereu aproape și departe, și lipsă, și prezență, poate ea
Se va-ndura să-mi vindece tristețea înfiptă ca o lamă de cuțit
În sufletul ce-aleargă către tine și dorul ne-nțeles de infinit,

De libertăți în goană străbătute cu armăsari sălbatici, potcoviți
De un fierar bătrân, la hanul morii, pe unde stau drumeții obosiți,
Doar eu și tu n-am obosit, iubire, ci ne-am lăsat mereu purtați de vânt
În șei de foc, prin stepele întinse… N-au existat hotare pe pământ

Care să pună capăt bucuriei de-a face din poemul nostru rai,
De-a depăna poveștile iubirii sub merii înfloriți, acolo. Hai,
Să-i spunem lumii cum că veșnicia ne-a fost promisă chiar de la-nceput,
Mai sfinte sunt decât o rugăciune, doar buzele lipite-ntr-un sărut.

Ioan Grigoraș & Liliana Trif

O Atlantidă pentru noi – versuri Ioan Grigoraș & Liliana Trif

111111111111111111111111111111111

– Mă simt ca Noe-mpovărat de vise despre-un potop ce pare iminent
Și va spăla planeta de păcate, din toate va rămâne-un continent,
O Atlantidă, undeva departe, în ochiul de smarald al unei mări,
Doar cei aleși de El s-ajung-acolo, fără bilet de-ntoarcere ori gări

În care să oprească din greșeală vreun tren ce deraiază din firesc,
Că nu e loc în lumea asta nouă decât pentru poeții ce iubesc.
Te-aș invita, iubito,-n pragul serii să te îmbarci pe arcă și-amândoi
Să rătăcim o eră pe oceane și setea să ne-o ostoim din ploi,

Din răsărit ne vom hrăni o vreme ca doi copii ce sug același sân
Și secole de-or trece peste lume, eu să-ți şoptesc că vreau să mai rămân
La braț cu tine într-o epopee pe care n-am trăit-o-ndeajuns,
De vrei sau nu, tu lasă doar tăcerea să îmi ofere cel mai bun răspuns.

– Mai port și-acum războaiele tăcerii pe fronturi vechi cu orizonturi noi,
Pământul e un loc al Învierii… Va rezista, iubite,-acestor ploi,
Iar noi pierduți pe-o mare fără țărmuri, ghidați de stele-n nopțile adânci
Vom naviga prin versuri și-ntr-o vreme ne vom opri pe Ararat. Pe stânci

Vor fi-nflorit de dor nebun leandrii și apele s-or trage-n matca lor,
Te voi chema să scriem legi în piatră, ale iubirii, chiar de-ar fi să mor
Nu voi călca poruncile acestea, le voi lua cu mine peste timp
Să te găsesc din nou, în altă viață, în alt fecund și verde anotimp.

Și vom zidi pe sfântul munte temple, iar Dumnezeu văzând cum toate pier,
Va face legământ cu noi, păgânii, și va-nălța un curcubeu pe cer,
Va ști atunci că suntem pământenii coborâtori din îngeri și atlanți
Care-au purtat războaiele luminii, dar n-au vândut iubirea pe talanți.

Ioan Grigoraș & Liliana Trif

Dor de toamna renegată – versuri Liliana Trif & Ioan Grigoraș

37349451_2014772098547329_1772852802029092864_n

– Tu măr domnesc ce-n profunzimea sevei
Mai porți și-acum dulceața unui rai
Și pe obraji sărutul cald al Evei
De ce păcat ești vinovat de stai

Îngenuncheat în mijlocul livezii,
Nu știi că toamna bântuie pe-aici
Și vor veni prigoanele zăpezii
Cu nopți de ger și zile tot mai mici?

Eu tot ca tine-mi ispășesc păcatul,
Mi-e dor de-un dor ce nu-l mai pot numi,
Dar știu atât că unul fără altul
N-ar exista pe lume poezii…

– Un măr domnesc ascunde universul
Iubirii absolute și-un sărut
Lăsat pe sânul Evei unde versul
Era și el o piatră de-nceput.

În Eden serafimi privesc apusul,
Văd toamna oglindindu-se în lac
Și iarna vine pregătindu-și fusul
Să toarcă câlții cerului posac

Și mi-e mai frig acum ca niciodată
Sau poate că așa a fost mereu,
Mi-e dor nebun de-o toamnă renegată,
De pasul tău trecând prin pieptul meu.

Liliana Trif & Ioan Grigoraș

Colind de toamnă – versuri Liliana Trif & Ioan Grigoraș

33333333333333333333333333333333

– Leru-i ler cu crengi de aur și poteci pierdute-n veci,
Din al toamnelor tezaur nu te-aș mai lăsa să pleci,
Hai cu mine, hai iubite, să vedem de sus din cer
Cum cărările pădurii dorm sub frunze, leru-i ler.

O colindă-ți las la poartă și un coș cu struguri copți,
Un sărut, mai port pe buze, mult dorit… De-atâtea nopți
Bate vântul și pădurea se apleacă la pământ
Să-l ascundă de neliniști… Hai acolo unde sunt

Pruni și meri, gutui și soare printre ramurile gri!
Au plecat demult de-acasă către zare ciocârlii,
În curând veni-va iarna să ne-ngroape în mister
Și pe blănuri s-or așterne dalbe flori și leru-i ler.

– Leru-i ler cu spice coapte și livezi scăldate-n rod,
Toamna parcă descifrează al iubirii sacru cod,
Prinde-mă de braț, iubito, din belșug am să-ți ofer,
Iar sub strugurii din vie să-ți colind iar, leru-i ler.

Și din coșul ei cu poame să mă-nfrupt pe înserat,
Că mă știi de-atâtea toamne, tu, ești fructul preferat,
Nici nu-mi pasă dacă luna ne privește dintr-un plop
Nici de ploaia ce-ți sărută roșul buzelor c-un strop.

Tot aici, mai tânăr astăzi, depănând melancolii
Te aștept, cocorii pleacă, hai să scriem poezii,
Vom rămâne peste iarnă ca doi fulgi pictați pe cer
Și vom colinda iubirea cu flori dalbe, leru-i ler.

Liliana Trif & Ioan Grigoraș

În umbra ta – versuri Ioan Grigoraș & Liliana Trif

36063932_1974981459193060_1722553465068060672_n

– M-agăț de limba ceasului și-mi pare
Că trece ca un vis când este dulce,
Sunt clipele acestea tot mai rare,
Nu le-aș lăsa nici noaptea să se culce,

Să-mi stea aproape și să gust aroma
Iubirii ce consumă totu-n mine,
Singur mă simt eteric ca fantoma
Ce-alergă-n umbra unei vechi regine.

M-agăț de limba ceasului când doare,
Aș vrea s-o rup și s-o termin odată
Cu zilele de post atât de-amare
Ce-mi par mai sumbre azi ca niciodată.

– Lipit de geamuri, cerul stă să cadă
Peste podeaua albă din odaie,
Nebun aleargă vântul prin ogradă
Și sufletul mi s-a oprit în ploaie

Ca un drumeț pierdut ce nu-și găsește
Cărarea de urmat prin întuneric,
De dorul tău nimic nu mă oprește
Să traversez infernul atmosferic.

Dar vezi și tu ce calcule extreme
Se fac acum. Dali învârte ceasul
Și mă întreb de ce de-atâta vreme
N-am mai putut să țin cu tine pasul…

Ioan Grigoraș & Liliana Trif